Ştefănuţ a suferit destul. Îi putem reda copilăria.

Ni s-a spus că totul va fi în regulă şi i-am crezut. Apoi a aparut el pe lumea asta. Era mic şi drăgălaş,  “cu trasături frumoase!”, cum spunea o matuşică de-a lui, încântată de pomeţii rotunjori.  “Uite ce frumos îi stă în galben”, se minuna o altă mătuşică…

 

Însă atmosfera era tristă, apăsată, tensionată: Ştefănuţ s-a născut bolnav. Un picior întors, o mânuţă răsucită, un degeţel mai micuţ, gălbior la faţă şi plângea mult, foarte mult… Asta era prima zi. A doua zi ni se spunea de altă problemuţă descoperită la el. În a cincea zi deja fiul nostru era complet malformat. Suna cumplit, dar aşa ni se spunea. “Ce s-a întamplat? Au fost probleme la naştere?”, altceva nu auzeam din gura tuturor, a pediatrilor, a chirurgilor, a neurologilor, a dermatologilor, a oftalmologilor,  a alergologilor, cardiacilor, până şi a laboranţilor. Pluteam. Mergeam cu copilul peste tot pe unde ni se spunea să mergem. Eram în transă.

 

 

După o lună am aflat că şi creieraşul avea disfuncţii. Simţeam că o  luăm razna. Nu ştiam dacă totul e adevarat sau nu. Am aflat că nu e genetic. Am aflat că poate muri oricând, chiar şi noaptea în somn…  Deliram. Trei luni cu gândul asta, noaptea, ziua privindu-l cum se chinuia pe caldura de foc cu gipsurile pe piciorul stâng şi manuţa dreaptă. Baile erau un coşmar. Gipsul trebuia protejat cu punga, Ştefanuţ plângea cât îl ţineau plămâneii. Suferea cumplit sărăcuţul.

 

Restul poveştii acestui băieţel de trei ani – spusă  de mama lui, Ştefania - şi felul în care il putem ajuta – AICI

Ştefănuţ are nevoie de numai 2.700 de euro.

 

 

 

 

Cei care vor să îl ajute o pot face donând în  următoarele conturi în lei:

RO57BRDE080SV47570500800 – BRD sucursala RÂŞNOV,

titular: RĂDULESCU RAUL

Cod SWIFT: BRDEROBU

Adresa BRD Braşov: M. Kogalniceanu nr. 5
sau
RO07INGB0000999901716715- ING BANK sucursala BRASOV,

titular: RĂDULESCU IONELA ŞTEFANIA ( până când Ştefan va împlini 18 ani)

Cod SWIFT: INGBROBU

Adresa ING Central: Şos. Kiselev  nr. 11-13 Bucureşti, RO 

Donatii se mai pot face şi la cele doua urne amplasate la Casieria Castelului Bran şi în incinta Librariei din Castelul Bran, precum şi la Alimentara “Arzoi” din Cartierul Florilor, Râşnov.

Contact:

• Ionela Radulescu: 0730.644.395  (stefi77@gmail.com)
  

•  Raul Radulescu: 0730.244.563  (raul_stefan@yahoo.com) 

Vă mulţumesc în numele Ştefaniei.

Ada

Foşnetul timpului – crima perfectă

Era o tristeţe

 

Era o tristeţe
era o lumină sură de iarnă întîrziată
Şi în femeia aceasta subţire era o tristeţe
tot mai greu de dus
de azi pe mîine
Ca şi cum ai muta cadavrul unui iubit
dintr-o ladă în altă ladă
şi tot aşa pînă la Judecata de Apoi

Ajunge. Îmi ajunge. Este destul

port în mine tristeţea opacă

fără cusur

 

Pot să ascult

 

În jurul meu e pustiu cât cuprinde

Nicio fiinţă. Nicio suflare de om

 

Ce triumf Domine ce voluptate trufaşă

Să ajung faţă în faţă cu golul cu nimicul

da – cu tine

Acum pot în sfârşit să mă caut

în nisip în nori în piatră în aerul jilav

acum am vreme să scotocesc în adâncul oglinzii

căutând fata aceea năucă subţire care-am fost şi care-a

pierit

pot să scurm cu lopeţile mâinilor ude

în carnea mea amară de femeie învinsă

Da. Pot să sap. Da. Pot să mai sfârtec.

 

Îmi sînt mormântul, îmi sînt sicriul de carne aţoasă

dură ca fagul

 

E o singurătate smintită. Cu gheare

Sînt fericită

Şi o linişte veche compactă

Stă în jurul meu ca o mare de piatră

 

Acum pot să mă caut

Acum pot să ascult

Foşnetul timpului – crima perfectă

Pot să aud cum răsar şi cum cresc din pielea lui sidefie

puful şi penele îngerului (…)

Marta Petreu – “Scara lui Iacob”, Cartea românească

Carte în dar – “Sine pieziş” – Nicolae Szekely

  

Craniul unei stele

 

 figurine ale morţii escortează sublimul   Puncte de neînlăturat

la final de frază Am eliminat din numele iubitei tot ce-i trecător

şi inconsistent până ce-am rămas doar cu ideea de iubită şi-o reptilă

pe inimă dar nu moartea mă sperie

ci rigiditatea ei vibrând ca o scândură de brad

sub atingerea diapazonului viu – osul sacru al vieţii

  

 

Nicolae Szekely - "Sine pieziş"

  

  Trebuie

 

trebuie să cunoşti măcar o taină –

să poţi ţine un secret

dar trebuie să fii urzit din nimicuri –

să poţi ţine un secret

 

trebuie să intuieşti cum arată întunericul încărcat –

să înţelegi un orb

dar trebuie să-ţi cunoşti propria ignoranţă –

să înţelegi un orb

 

trebuie să mergi mai departe –

să poţi privi în urmă

dar trebuie să depinzi de tine –

să poţi privi în urmă

 

trebuie să te dăruieşti singurătăţii –

să poţi fi iubit

dar trebuie să fii altul în afara singurătăţii tale –

să poţi fi iubit

 

şi chiar în anii tinereţii trebuie să crezi –

să cunoşti deşertăciunea

dar trebuie să uiţi că ai fost inutil –

să cunoşti deşertăciunea

 

şi trebuie să fii înţelept –

să cunoşti că eşti copil

dar Doamne trebuie să pierzi un părinte –

să cunoşti că esti copil

 

şi-apoi trebuie să continui îndârjit

să fii copilul copilului tău

dar trebuie să ajungi până la moarte –

să fii copilul copilului tău

 

şi nimeni nu te va întreba de ce ai mai trăit pe lume –

să îţi ardă sufletul în fereastră

dar trebuie să alungi plictiseala şi lenea –

să îţi ardă sufletul în fereastră

 

trebuie să ai multă duioşie şi dreptate –

să cunoşti greşeala

dar trebuie să te smereşti de zece ori şi mai bine –

să cunoşti greşeala

 

ia aminte la zgârcenie supărare şi împăcare –

să cunoşti cumpătarea

dar fii de o sută de ori atent la glasu-ţi inconştient –

să cunoşti cumpătarea

 

să fii cu luare aminte la ceea ce te întreabă unii –

să cunoşti minciuna

dar trebuie să te întrebi pe tine însuţi în locul lor –

să cunoşti minciuna

 

trebuie să cuprinzi totul dintr-o privire –

să înţelegi moartea

dar trebuie să iubeşti necuprinsul şi neînvinsul –

să înţelegi moartea

 

trebuie să ţii pasul cu numărătoarea inversă –

să cunoşti infinitul

dar trebuie să urci pe lângă cireşii în floare –

să cunoşti infinitul

 

un singur vers bun e de-ajuns să scrii –

să cunoşti poezia

dar va trebuie să pierzi început şi sfârşit –

să cunoşti poezia

 

în sfârşit trebuie să cauţi o viaţă întreagă şi încă puţin –

să cunoşti pe Dumnezeu

dar că eşti vrednic în faţa lui să te îndoieşti –

să cunoşti pe Dumnezeu

 

“Sine pieziş” – Nicolae Szekely, Editura Corvin, Deva, 2005

 

Distanţa cea mai mică dintre doi oameni

              Eram în clasa a şasea şi stăteam în banca a doua, rândul de pe mijloc, la o şcoală la care, ca să ajung, băteam o jumătate din oraş, când am râs fără oprire o oră întreagă.

              Nu îmi mai amintesc cum m-am ales cu banca respectivă; ce ştiu acum este că aveam să petrec acolo patru ani minunaţi. Faptul că, de când m-am mutat de la şcoala de cartier la cea din centrul oraşului, am împărţit băncuţa cu Anca (banca noastră scrijelită, cu câte o perforaţie pentru călimară, pe care n-am folosit-o niciodată) până în ultima zi de gimnaziu, înseamnă, fără îndoială ceva. Timp de patru ani, Anca mi-a fost cea mai bună prietenă, deşi cine ne-ar fi văzut, cu greu ar fi putut ghici asta. Exagerările ei exuberante, firea ei extrovertită, contrastau în aparenţă flagrant cu caracterul meu visător.

            Ţin minte ce decoraţiuni extraordinare (flori cu precădere, dar şi litere încondeiate) realiza Anca pe caietul de franceză şi cum avea o paradoxală răbdare pentru munca asta minuţioasă, pe care o făcea până epuiza zecile de nuanţe ale cariocilor din cutiile enorme pe care mama ei i le trimitea din Austria, ea care nu avea stare niciodată. Mi-a dăruit şi mie două caiete dictando, desenate în întregime, foaie cu foaie, în maniera aceea frumoasă şi naivă totodată, astfel încât odată deschisă, fiecare pagină lăsa la iveală o primăvară a copilăriei.

           Anca Mircea a fost cea care m-a adoptat încă din prima zi a clasei a cincea, când „am aterizat” speriată în clasa doamnei Emilia Muntean. O fetiţă drăguţă, cu părul castaniu, tuns scurt, Anca a fost un om frumos, de o deschidere a sufletului extraordinară şi o fiinţă de o rară generozitate. Anca este. De la ea am învăţat mult, deşi n-am avut niciodată ocazia să-i mulţumesc cum se cuvine ori să-i întorc toată bucuria de care am avut parte graţie ei, toată siguranţa pe care mi-a oferit-o prin simpla prezenţă, de parcă o dată cu schimbarea şcolii la începutul gimnaziului, aş fi câştigat o soră doar un pic mai mare. 

            Ne-au despărţit apoi înclinaţiile noastre care ne-au orientat spre licee diferite, iar mai târziu, când eram în clasa a X-a, Anca a plecat în Elveţia şi a rămas acolo. Când spune acasă, ea nu se gândeşte la Hunedoara abia trăgându-şi sufletul, fostul oraş mono-industrial din care eu scriu aceste rânduri, ci la orăşelul ei dintre munţi, strălucind de curăţenie şi frumuseţe.

          În mica noastră bancă, în timpul orei de matematică, am râs odată fără întrerupere timp de o oră. Nu mai ştiu ce ne-a stârnit primul hohot, mai ales că matematica ne dădea fiori şi dureri de cap, dar îmi amintesc că nu ne-am mai putut opri şi când o repriză de râs pe înfundate era cât pe ce să îşi dea obştescul sfârşit, o simplă privire furişă una spre cealaltă, cu frunţile sprijinite pe caiete, ne făcea să izbucnim iar. Am hohotit atât de mult, încât ne dureau obrajii. Profesorul de matematică, pe care amândouă îl respectam, ne privea cu o îngăduinţă perplexă, căci aşa ceva probabil nu i se mai întâmplase, iar eu mă întrebam ce-ar fi, dacă ne-ar scoate la tablă. Era pur şi simplu imposibil să ne oprim!

            Am râs în pumni până la pauză şi poate că veselia noastră a fost potenţată tocmai de faptul că, în acel moment, era nelalocul ei, deci interzisă. Ne-a salvat clopoţelul care anunţa sfârşitul orei, când ne-am oprit din hohote. După aia n-am mai râs niciodată. Nu aşa.

            Victor Borge, un mare comediant danez, cunoscut sub denumirea de „The Clown Prince of Denmark”, a spus că “râsul este cea mai mică distanţă dintre doi oameni”. Mă gândesc că avea dreptate. Mai mult, poate că râsul e cea mai mică distanţă invariabilă dintre oameni. Asta pentru că toţi cei împreună cu care am râs vreodată din toată inima mi-au rămas aproape, chiar dacă acum ne despart ani de absenţă sau sute de kilometri.

           

Sotto un cielo di stelle e di satelliti

Îmi lipseşte timpul necesar pentru a scrie, fie şi măcar câteva rânduleţe, dar cand mai găsesc câte ceva ce-mi place le adun aici, in bazarul ăsta alandala, să vă bucuraţi şi voi de ele. P.S. Pe  Jovanotti, oscilând între noroi şi cer, l-am descoperit mulţumită Sabinei. Mulţumesc! Direct de pe blog văd că nu funcţionează, dar îl puteţi vedea dacă intraţi pe You Tube.

O săptămână uşoară!

Ioana e un pic mai bine

Pentru cei care m-aţi întrebat sau v-aţi gândit la Ioana Stanciu, fetiţa din Hunedoara bolnavă de leucemie, pentru cei care m-aţi rugat să vă ţin la curent:

Ioana e ceva mai bine, a trecut din coma profundă, în comă de gradul I, cu şanse de a-şi reveni de aproximativ 70 la sută (din detaliile pe care le primesc de la apropiaţii familiei ar fi fost comă de gradul II), ceea ce e bine. Situaţia e , totuşi, complexă şi critică în continuare, totul rămâne sub semnul incertitudinii.

Dacă doriţi să faceţi donaţii în contul Ioanei, vă rog să o faceţi.

Evident, orice bănuţ contează.

Dacă ea nu va avea nevoie de suma estimată de medici, vă asigur că aceasta va ajunge la alţi copii, care au nevoie la fel de mult de aceşti bani.

                                                                                                                                                                                                                                                       Vă mulţumesc. Ada

Postarea anterioară şi povestea fetiţei le găsiţi AICI

Titular conturi: Stanciu Tatiana Maria

BCR – sucursala Hunedoara

Codul IBAN:

în lei: RO40RNCB0162019894210004

în euro: RO13RNCB0162019894210005

Suntem cu toţii trişti. Ioana este în comă. SOS

Încep anul cu un apel la voi şi cu gândul la un copil care abia a intrat în clasa I, dar se află pe un pătuţ de spital, la Clinica de Pediatrie 2 din Cluj.

Mi-aş fi dorit să pot scrie altceva într-o primă postare din noul an, însă se pare că pentru unii dintre noi e vremea încercărilor.

Astă primăvară Ioana Stanciu era un copil sănătos. O arăta fişa de analize pe care mama ei, Tatiana, a adus-o bucuroasă de la spital, acasă, în apartamentul unde locuiesc patru generaţii: Ioana, părinţii ei, bunicii şi străbunica oarbă, imobilizată la pat. 

Diagnosticul de leucemie limfoblastică a lovit din senin, peste numai câteva luni de la momentul efectuării analizelor, odată cu începerea şcolii. Ioana a început în 20 noiembrie tratamentul cu citostatice la clinica de oncologie din Cluj, după ce medicii de la Hunedoara s-au declarat neputincioşi. A suportat o transfuzie totală de sânge şi un tratament agresiv, care a făcut-o să-şi piardă părul. Doamna învăţătoare mi-a mărturisit că săptămâna trecută Ioana, care a ajuns de la o greutate de 30 de kilograme la numai 15 în mai puţin de două luni, nu mai avea putere să lupte. Bunicii, cardiaci, ştiu destul de puţine: “Nu ne spun tot, ca să ne protejeze”, mi-a spus mama Tatianei, doamna Rodica.

În urmă cu câteva minute am vorbit cu tatăl ei. Nu pot să vă spun ce am simţit. Ioana este în comă, a trecut prin mai multe convulsii, iar 31 decembrie a fost ziua în care a deschis pentru scurtă vreme ochii. Domnul Laurenţiu Stanciu se află la Cluj, lângă pătuţul fetiţei şi vrea să creadă că fiica lui va fi bine. TREBUIE! Şi adaugă că micuţa a mişcat puţin picioarele şi mânuţele. Între timp, sute de hunedoreni, prieteni ai familiei, cunoştinţe, colegi, elevi de la Colegiul de Informatică “Traian Lalescu” se roagă pentru ea. Deocamdată e singurul lucru pe care îl putem face. Ieri a fost ziua ei. A împlinit opt ani, fără să îşi poată îmbrăţişa colegii care au parcurs aproape 200 de kilometri ca să o vadă.

Dacă va ieşi din comă, iar tratamentul cu citostatice va funcţiona (Ioana ia medicamente de şase săptămâni, dar protocolul se întinde pe parcursul a două luni), fetiţa ar putea să aibă nevoie de un transplant de măduvă care poate fi făcut în Austria, Italia sau Germania şi care costă în jur de 120.000 de euro. Bani de care familia Stanciu va avea nevoie în regim de urgenţă.

La insistenţele cunoştinţelor - care se tem că banii nu vor putea fi strânşi în timp util, în clipa în care ar fi nevoie de aceştia - au deschis un cont, în care până astăzi s-au strâns 1.800 de euro şi 30.000 de lei. Părinţii Ioanei nu s-au atins de această sumă şi încearcă să se descurce cum pot, deocamdată.

Spun că, dacă Dumnezeu va face o minune în viaţa lor, iar Ioana nu va avea nevoie de transplant, vor dona toţi banii strânşi altor copii grav bolnavi.

Că Ioana se va face bine, cu sau fără intervenţia chirurgicală, este singura variantă la care se pot gândi.

Dacă doriţi să faceţi donaţii, contul în care puteţi face viramente este:

Titular conturi: Stanciu Tatiana Maria

BCR – sucursala Hunedoara

Codul IBAN:

în lei: RO40RNCB0162019894210004

în euro: RO13RNCB0162019894210005

Orice alte detalii şi informaţii despre evoluţia stării de sănătate a Ioanei puteţi găsi pe blogul realizat de profesorul de religie al fetiţei:

Citiţi AICI un articol scris de colega Ioanei, Doriana Matei

Notă: sumele din articolul Dorianei sunt cele estimate la momentul respectiv. Costurile reale ale operaţiei de transplant se ridică la 120.000 de euro, potrivit tatălui fetiţei, Laurenţiu Stanciu.

 

Vă mulţumesc pentru timp şi vă doresc să aveţi un an bun, după sufletul vostru frumos!

Ada Ionescu

 

Prinţesa opalelor

Motto: “Tot restul lumii crede că suntem nebuni cu toţii, dar n-au decât să vorbească singuri, din partea mea. Pentru că sunt toţi nişte ameţiţi, care nu ştiu ce-nseamnă să crezi în ceva care este greu de văzut sau să cauţi în continuare ceva care este foarte greu de găsit.” – Ashmol, odinoară sceptic

Biblioteca Judeţeană. Am nevoie de câteva volume din literatura diasporei, dar calculatorul pentru referinţe e ocupat de cineva care caută politologie. Pe biroul alăturat, o mulţime de cărţi din colecţia Cotidianul. În timp ce aştept, răsfoiesc Ben Rice, absolvent de „creative writing” – University of East England:

„Fiica unui miner englez stabilit într-un orăşel din Australia are doi prieteni imaginari, Pobby şi Dingan. Tatăl ei îi uită în mină, unde cei doi se rătăcesc. Fetiţa se îmbolnăveşte de disperare şi aproape toată lumea din oraş porneşte în căutarea copiilor, în această fermecătoare poveste despre puterile secrete ale imaginaţiei”. Cam asta e prezentarea cărţii „Pobby şi Dingan”, pe coperta patru.

Încep să citesc şi mă apucă râsul. Ashmol, unul dintre personajele principale, e exact genul de frate pe care mi l-am dorit, de când am constatat dezavantajele de a fi copil unic: are haz, bea Mello Yello şi se visează James Bond. (Asta e. Poate mai mult noroc data viitoare.)

Între timp se eliberează calculatorul, găsesc cotele şi… o aud pe bibliotecară:

-         Dacă vreţi pot să vă dau dumneavoastră cartea.

-         Ooo, nu! Am primit deja una cadou din colecţia asta, de la Împrumut.

-         N-are nimic. Pot să vă dau şi eu una. Care v-a plăcut?

Şi uite-aşa mă întorc eu acasă, cu Ashmol, Kellyanne şi cei doi prieteni imaginari în rucsac. Până să-i bag în seamă se face duminică: dimineaţă cu soarele vârându-se fără jenă în sufragerie şi cu mine din ce în ce mai preocupată de soarta micuţei Kellyanne, de-acum bolnavă de griji pentru prietenii săi imaginari.

Despre cărticica asta pentru copii şi oameni mari deopotrivă, n-o să vă spun prea multe, nici măcar celor care încă n-aţi citit-o.  : )

Familia Williamson, dar şi prietenii Kellyannei, Pobby, băiatul şchiop, dansator prin furtunile cu fulgere şi Dingan, frumoasa pacifistă, cu o piatră preţioasă în buric, mi-au devenit pe loc foarte dragi.

Ce găsiţi aici: o lecţie dulce-amară despre puterea de a iubi necondiţionat, despre admirabila calitate de a crede în visele celuilalt şi despre generozitatea şi curajul de a te descotorosi de „singurul opal găsit vreodată”.

In Te, Domine, speravi

Duminică, 27 decembrie, de la ora 17.30, la Galeria de Arte din Hunedoara,

Miki Szekely va susţine un recital de lăută şi vihuela.

“In Te, Domine, speravi”

Muzică de calitate. Eveniment de excepţie, organizat de Asociaţia Z.A.M. Intrarea liberă.

Pe lumea asta este cineva.

 

Pe lumea asta este cineva.

Cineva care contează, care stă aproape, cineva care are răbdare să asculte, să încurajeze, să fie alături.

Cineva care mă întreabă dacă ştiu ce mişto e clipul ăsta şi trage, râzând, storurile unei dimineţi mohorâte:

Cineva care mă caută să-mi spună despre prietenii ei minunaţi şi noul lor album şi mă întreabă dacă nu i-am putea promova la radio

sau cineva care împărtăşeşte cu mine o melodie sfâşietoare

E cineva care mă sună, să-mi spună că are examen şi îi e teamă, aşa că aş face bine să mă rog. Seara sărbătoreşte reuşita la Unirea.

Şi mai e cineva care-mi trimite în fiecare an, de ziua mea, pachete cu daruri de la sute de kilometri, cineva care-şi aminteşte de mine din celălalt capăt al Europei, cineva care se îngrijorează dacă nu telefonez, e cineva nu va citi niciodată blogul meu, dar care-mi construieşte o roabă din lemn pe care s-o umplu, la vară, cu cele mai colorate flori.

Pe lumea asta e cineva cu care am mers până acolo unde începe lumea şi i-am lăsat cerului, între două pietre, un bilet mulţumire scris mărunt.

Pe lumea asta este cineva.

Magie de toamnă

Fii calm şi taci şi aşteaptă,
aşteaptă fiara sălbatică, rece, augurul ce trebuie să-ţi arate
miracolul, aşteaptă mântuirea ce vine
când nu mai e vreun izbăvitor.
Toate stelele stinse
trec – ostroave de foc.
În ceasul aurorii ori la crepuscul
aceeaşi lumină va fi, nici de zi, nici de noapte.
Când soarele va intra în pământ şi luna în piatră
se va-ntâmpla: toate stelele stinse,
pe corăbii carbonizate…
Atunci porţile în culoare de sânge vor fi în veci deschise altor zări,
atunci porţile pale, orfane de sânge, vor fi închise de-a pururi.
Pământul se va umple de paşi nevăzuţi şi văzduhul de sunete nemaiauzite,
oraşele se vor prăbuşi precis ca nişte bătăi de clopot
şi timpanele se vor sparge ca la cufundarea sub apă adâncă,
şi blândeţea imensă a timpului se va perpetua
în fundul privirilor moarte, în lumini toropite,
prin miracolul care ne-atinge cu o aripă casa.
Fii calm şi taci, şi aşteaptă
nensufleţit până ce se trezeşte-aurora,
nensufleţit până ce se sfârşeşte crepusculul.

 

 

 

 

 

poem de Gunnar Ekelöf

Traducere – Veronica Porumbacu

Unde aş merge, dacă…

Tectonica sentimentelor, de Eric-Emmanuel Schmidt